Autori: Cristian CETĂȚEANU / Florin CETĂȚEANU

În seara zilei de 24 ianuarie a.c. (zi mare pentru Națiunea Română) am participat la un curs filosofic organizat la „Casa Paleologu”, curs care a avut ca tematică „Estetica mirosului”.

Trebuie spus că amândoi autorii articolului de față eram profund interesați de acest subiect, în special de modul în care filosofia mirosului se interconectează cu domeniul vinului. Lectorul cursului  de două ore a fost Domnul Răzvan IOAN, care a studiat filosofia la Universitatea Paris I Panthéon-Sorbonne, Toulouse II, Universitatea Carolina (Praga) etc. și și-a scris teza de doctorat în filosofie cu titlul “We Do Not Know What a Body Can Do: Spinoza and Nietzsche” la Universitatea Leiden, unde a și predat. În rândul auditoriului s-a aflat și Domnul Theodor PALEOLOGU, un bun cunoscător în ale vinurilor și totodată „găzdoiul” evenimentului.

Înainte de începerea cursului, s-a lansat întrebarea dacă în sală se află vreo persoană care are legătură cu domeniul parfumurilor – deci un domeniu conex simțului mirosului. Nici unul dintre cei aprox. 14 participanți nu făceau parte din această categorie (numărul bărbaților prezenți la curs că era 5 sau 6). În treacăt fie spus, „Fundația Calea Victoriei” a organizat (și credem că mai organizează) cursuri despre istoria parfumului („Istoria Parfumului: mistere, seducție și creatori celebri”) în trei episoade: „Lumea Orientului Antic și folosirea primelor parfumuri”, „Aromat și pestilențial în epoca Renașterii și Barocului” și „Începuturile parfumeriei moderne”.

Dar să revenim la „mirosurile” noastre. Deoarece știam că se va discuta filosofie iar noi nu suntem decât niște bieți ingineri, am studiat în prealabil, atât cât a putut fiecare, cartea „Despre miresme și duhori – o interpretare fenomenologică a olfacției”, carte scrisă de Mădălina DIACONU și publicată de Editura HUMANITAS în anul 2007. Am ales acest studiu anterior și individual pentru a nu ne face chiar de râs în fața umaniștilor care ne închipuiam că vor umple sala de curs.

Ce vă putem spune, este că pe parcursul celor două ore (din păcate prea scurt timpul) am urmat pașii unei aventuri inițiatico-filosofice în estetica mirosului.

Astfel, am aflat că primul tratat despre miros (tratat care avea vreo 30-40 de pagini) a fost scris de Teofrast – un discipol al lui Aristotel. Aceasta după ce Aristotel împărțise mirosurile în 6 categorii: înțepător, dulce, amar, acru, uleios și putred.

Trecem peste alți autori și ne oprim la Condillac, cu al său „Tratat asupra senzațiilor”. El își imaginează o statuie care, dintre toate simțurile, îl are la început numai pe cel al mirosului și învață să compare percepțiile olfactive. Astfel, în timp, ea începe să-și amintească senzații trecute, care parcă sunt din nou actuale. Oare nu vi s-a întâmpat niciodată așa ceva atunci când ați mirosit un vin ? Să vă aduceți aminte de casa bunicilor sau de o excursie în pădure etc. ? Și tot Condillac conchide: numai percepțiile vizuale, auditive și tactile pot produce impresii estetice. În schimb, mirosurile și gusturile plăcute intră în categoria binelui – și ce bine te simți atunci când te poți delecta cu un pahar cu vin care îți place ! Tot conform Condillac, frumos poate fi denumit numai ce este plăcut ochilor, urechilor sau la atingere. Un miros nu poate fi considerat frumos. Ceva poate mirosi doar „bine” (în germană „riecht gut” – la fel și în franceză „sent bon”) sau „plăcut”. În schimb, limba română pare să fie o excepție, deoarece ceva poate mirosi atât „frumos”, cât și „bine”. Însă în celelalte limbi doar parfumierii au îndrăznit să menționeze frumusețea drept calitate a mirosului parfumurilor.

În schimb, Kant, locuitor al Königsbergului german (capitala Prusiei Răsăritene până în 1945, când a fost luat cu japca de ruși și transformat în Kaliningrad), oraș fondat în 1225 de regele Otakar al II-lea al Boemiei, considera nasul drept organul de simț „cel mai ingrat” și „cel mai dispensabil”. Noi, autorii articolului suntem total împotriva acestei întunecate viziuni kantiene. Încercați să beți un Chablis sau să savurați o „bistecca alla fiorentina” ținându-vă cu mâna de nas (adică blocând mirosul) și veți vedea dacă mai credeți că aceste delicatețuri își merită banii !!! În schimb, tot Kant face afirmația că mirosul este un gust de la distanță.

Nietzsche a legat mirosul de instinct și a devenit un simbol al cunoașterii intuitive. Adică nasul adulmecă pericolul, demască fățărnicia etc. Ca exemplu, în limba franceză verbul „flairer” însemna inițial „a răspândi un miros”. Apoi, a ajuns să desemneze capacitatea de a resimți un miros și, în final, să fie luat în sens metaforic.

Timpul se scurgea și s-a ajuns și la Proust (deși nu eram în nici un caz „în cautarea timpului pierdut”), care vedea în felul următor corespondența trăirilor sufletești cu diferite mirosuri:

• angoasă – cireașă
• bucurie – frunze
• dorință – orhidee (Cattleya !)
• plăcere – miros închis
• tristețe – lac.

Și aici, ca să revenim la tematica site-ului, nu trebuie uitate vinurile „Catleya”, făcute în zona Corcova de francezul Laurent Pfeffer, pe fostul domeniu al prințului Anton Bibescu (N.B.: în plină perioadă La Belle Epoque, prințul Anton Bibescu, Marcel Proust și prietenii lor degustau la Paris vinuri de Corcova).

În sfârșit, am ajuns și la Chantal Jaquet cu a sa „Philosophie de l’odorat”, lucrare publicată în anul 2010.

Ca un corolar al trecerii noastre prin istoria filosofiei, am întâlnit 5 prejudecăți împotriva mirosului:

• este un simț slab;
• este un simț animalic;
• este antisocial;
• este ceva murdar și imoral;
• este un simț înșelător.

Cu o parte dintre aceste prejudecăți putem fi de acord.

La om, mirosul este un simț slab – de exemplu, nu ne putem compara nici măcar pe departe cu simțul mirosului la câini. Dar simțul mirosului poate fi educat – cel mai bun exemplu este „trusa de mirosuri” care se utilizează la pregătirea somelierilor.

Faptul că mirosul este înșelător: dacă ne-am fi luat numai după miros, poate că nu am fi mâncat în veci brânză cu mucegai (știți, aceea care duhnește a picioare nespălate), mirosul de hidrocarburi ne-ar fi îndepărtat de Rheinriesling sau mirosul de piele umedă de cal de divinul Brunello di Montalcino.

Tot pe parcursul prezentării au fost amintite și categoriile de mirosuri:

–        floral

–        fructat

–        piele – animalic

–        mirodenii

–        lemn

–        (mineral ???)

În ceea ce privește strict licoarea lui Bachus, conform „Istoriei vinului” de Ian Tattersall & Rob DeSalle și având adaptarea de specialitate făcută de Cătălin PĂDURARU, pentru simțul olfactiv se utilizează de obicei trei termeni: aromă, buchet și miasmă/damf. Aroma este rezultatul componenței chimice a vinului, buchetul este rezultatul proceselor de fermentare și maturare iar miasma/damful sunt mirosurile neplăcute care dezvăluie defectele unui vin. (N.B. – despre această carte, care atinge un nivel mai hedonist al mirosului și, implicit, despre cei trei termeni amintiți anterior, nu s-a discutat la curs.)

Cu părerea de rău că nu ne-am putut bucura, pe parcursul expunerii, și de mirosul rafinat al tutunului pipei Domnului PALEOLOGU (aceasta deoarece era un eveniment public), dar fermecați de expunere și de încântați de mulțimea informațiilor primite (dar din care am rămas în memorie cu mai puțin de 10%), am plecat către casă prin mirosul umed al trotuarelor bucureștene.

P.S. Ne cerem scuze dacă am încurcat filosofi sau afirmații ale lor dar, după cum v-am spus, suntem ingineri și trebuia să fim și atenți la spusele lectorului, dar să și notăm ceea ce credeam că este mai important, iar noi, cu scrisul, stăm mai prost.