Vă anunţ din start că va fi mult de citit. Ca să n-avem vorbe, reclamaţii, petiţii. Şapte zile în Elveţia, trăite la o intensitate ce se apropie de nivelul maxim, nu pot fi relatate în 1000 de semne. Sigur, la cererea publicului, am rupt textul în mai multe părţi. Cu siguranţă, nu toată lume are o jumătate de oră la dispoziţie pentru a citi un jurnal de campanie, mai mult sau mai puţin sentimental. Dar cred că veţi găsi în această relatare şi lucruri interesante. Dacă nu, macăr vor fi multe poze. Să purcedem, dară…

Ziua 1 – Pe drumuri de munte

Deloc surprinzător, delegaţia României la Concours Mondial de Bruxelles este total dispersată. Nimic nou pe frontul de vest, cum ar spune Remarque, dar nu e din vina noastră. Aşa au venit biletele. Plus că doi dintre noi, Cătălin Păduraru şi povestitorul, suntem beneficiarii unui program prelungit. Mai rămânem trei zile prin cantoane, pentru o excursie organizată de Switzerland Tourism. Oh, yeaaaahhhh!!!… Ne vedem cu restul delegaţiei în aeroport, dar numai preţ de câteva minute. Vali, Sergiu, Otilia, Diana şi Cosmin se pregătesc să plece spre Geneva, zbor direct, profesorul Vicu Cotea urmeză să vină din Viena. Noi doi mai rămânem vreo două ore prin aeroport, până la cursa de Frankfurt. Că zburăm cu escală. Noroc cu cardul de Business Lounge al lui Cătălin. Cele două ore se fac trei, pentru că Lufthansa are întârziere. Daaaa, Lufthansa. Aşa că pierdem şi legătura, noroc că avioanele pleacă din Frankfurt spre Geneva mai des decât pleacă microbuzele de la Filaret. Aşa că ajungem la party-ul de bun venit, organizat la SHMS Catering School din Leysin la spartul târgului. Sigur, mai prindem două-trei pahare şi-un fingerfood, dar băieţii noştri – şi aici îi includ şi pe fraţii de peste Prut – lipsesc cu desăvârşire. Noroc cu Diana Pavelescu, care ne introduce rapid în atmosferă. N-am stat o oră, că s-a terminat. Luăm bagajele şi plecăm spre hoteluri. Da, hoteluri, pentru că, din staţiune de schi, Leysin s-a transformat în azil de juraţi CMB. Diana, Cosmin şi cu mine avem noroc, stăm la Alpine, locul de întâlnire, dar ceilalţi sunt dispersaţi pe o distanţă de kilometri. Fraţii moldoveni au pus-o. Au, ce-i drept, o vilă de fiţe la dispoziţie, dar au de străbătut un munte ca s-ajungă în civilizaţie. Nu-i nimic, face bine la sănătăte!

Ziua 2 – Divico, Mara, Gamaret şi sticla de 70 cl

La 6 sunt în picioare. Pentru că la 7.30 e plecarea. Azi e ziua cu excursia tematică. De fapt, sunt patru excursii, fiecare în altă zonă. Eu şi Diana Pavelescu am ales Bonvillars-Cotes de l’Orbe. Dar până la plecare, mă văd şi eu cu delegaţia Moldovei. Mă rog, inţial cu trei dintre ei, dar curâd apare şi Andrei Cibotaru, care lasă o vagă impresie cum că ar fi încă în viaţă. Am înţeles brusc de ce nu i-am mai prins cu o seară înainte. Oameni hotărâţi… Plecăm. Tramvaiul cu cremalieră ne duce până în Aigle, unde ne aşteaptă autocarele. Şi după încă o oră şi jumătate ajungem la prima destinaţie: Cave du Chateau de Valeyres, acolo unde Benjamin Morel, proprietarul, ne face o scurtă prezentare a Denumirii de Origine. Cotes de l’Orbe este cea mai veche regiune viticolă a Elveţiei. În apelaţiune se află aproape180 de hectare de vie. 75% din suprafaţă este plantată cu struguri negri, Gamay-ul fiind cel mai reprezentativ. După Gamay, cel mai cultivat soi este omniprezentul Chasselas, apoi Pinot Noir, Garanoir şi Gamaret. Bine, mai au şi alte soiuri de care nici cei mai mulţi elveţieni n-au auzit, precum Divico sau Mara. De fapt, în plantaţiile celor 50 de viticultori ai zonei se află 25 de soiuri de struguri pentru vin. Chiar dacă sunt 50 de viticultori, vin se produce în numai 10 domenii. Cotes de L’Orbe produce circa un milion de litri de vin anual, însă doar 60% este îmbuteliat ca AOC. Restul este vândut vrac în afara regiunii.

Începem degustarea. Sunt vreo şase producători care ne îmbie cu vinurile. Gazdele deschid cu albele. Sunt încântat de Reserve St-Jacques, 2018, Riesling-Silvaner. Adicătelea Muller-Thurgau. Doar că, în Elveţia, nimeni nu-l ştie sub denumirea asta. Simpatic şi cupajul de Chasselas cu Chardonnay, dar şi Germination Blanc 2017, un asamblaj de Muscaris, Souvigner Gris şi Sauvignac. V-am zis că au nişte soiuri de te doare capul. Le-aţi reţinut??? Şi mai au ceva ce-i deosebeşte. Majoritatea sticlelor sunt la 70, nu 75 de centilitri. Corect, din moment ce preţurile sunt mai aproape de cele ale distilatelor… Mai descopăr un Viognier de climă rece de la Cave de 13 Coteaux, un Blanc de noir de la Cave Mirabilis, un Brut methode traditionnelle de la Valerie Marendaz, o tânără care a preluat afacerea familiei şi se ocupă şi de vie, şi de vin, şi de marketing şi de vânzare. Şi tot la Valerie gust cu plăcere un Oeil de Perdrix, de fapt un rose din Pinot Noir care, de câţiva ani, are propria apelaţiune. Apoi trec pe roşu… Pe vin roşu, să nu vă treacă prin cap să treceţi pe roşu în Elveţia, nici măcar ca pieton. Decât în situaţia în care sunteţi un miliardar excentric şi nu ştiţi ce să faceţi cu banii. Oferta pe vinuri roşii e mult mai vastă. Valerie mă impresionează din nou cu Rubis 2018, blend de Gamay, Pinot Noir, Gamaret şi Garanoir. Acelaşi asamblaj, doar că în alte proporţii, îl oferă şi Le Clos, vinul de top de la Cave Mirabilis. Însă Pierre-Yves Poget are şi un Pinot Noir 2017 Grand Cru elegant, proaspăt şi suculent, de parcă n-ar fi stat un an în lemn. Şi mă întorc la standul gazdelor, Valeyres, unde fac un tur de forţă. Gamay, două Pinot Noir, cu şi fără lemn, asamblaj de Gamaret cu Garanoir, Le Courson pe numele lui, Germination Rouge, un Divico 100%. Dar cel mai mult mă surprinde De Gallera 2017, un asamblaj roşu care are puţin din toate (inclusiv Divico), cu o personalitate distinctă şi cu o structură de s-o pui pilon la podul de la Cernavodă. N-am ce să fac, scot 24 de franci din buzunar, mă despart de ei ca de-un ochi, dar plec cu o sticlă de De Gallera. Plec la altă cramă, că nu s-a terminat programul de vizitare…

De fapt, ajungem la vreo 20 de kilometri, într-o altă apelaţiune, Bonvillars. Situată pe malul lacului Neuchatel, regiunea are, şi ea, cam 180 de hectare de vie. Strugurii sunt vinificaţi în 12 crame, dar viticultori sunt mult mai mulţi. 15 dintre aceştia vinifică la Cave des Viticulteurs Bonvillars, cramă de cooperativă, acolo unde ne oprim noi. Oamenii au bani. Toate tancurile din inox sunt Albrigi. Dar au şi tancuri de ciment, vitrate…Prese, linii de îmbuteliere ultimul răcnet, baricuri, budane. Şi un magazin-zonă de prezentare-degustare care îţi ia ochii. Vinurile sunt corecte, dar nu au ceva special. Deh, cooperativă, până la urmă. Mă sfătuiesc cu Ion Luca dacă să luam sau nu câte o sticlă de Cabaret, Cabernet Noir. Un hibrid lansat în 1991, rezistent la mucegai, încrucişare între Cabernet Sauvignon şi un soi local al cărui nume nu-l ştia nimeni. Dar să dau alţi 24 de franci pe un vin care nu mi-a trezit niciun fior? Mai bine-i fac o poză…

Plecăm spre Leysin. Abia mai stăm în picioare, mă rog, pe scaune. La Alpine ne aşteaptă Materclass-urile. Eu m-am programat la cel susţinut de Paolo Basso, Best Sommelier of the World în 2013. Simpatic, dar plictisitor. Cred că n-a luat în calcul ce oameni sunt în audienţă. La un Cămin Cultural ar fi făcut senzaţie. Aşa, a oferit cel mai odihnitor somn la mai bine de jumătate de sală… La ieşire, suntem avertizaţi că sus ninge. Sus, la peste 2000 de metri, la „Le Kuklos”, acolo unde e programată recepţia oferită de producătorii AOC Chablais. Stăm la coadă la gondolă de ni se acreşte, noroc cu paharele de vin pe care ni le ofereau producătorii. Sus nu ninge, e furtună de-a binelea. Dar până la restaurant sunt doar 50 de metri, aşa că nu mă transform în om de zăpadă… La întoarcere, suntem printre primii la gondolă, dar trebuie să aşteptăm. Se face o verificare… Ajung, în fine, la hotel, unde, în recepţie, îl găsesc pe bunul meu prieten Oban. Are 14 ani şi oferă senzaţii deosebite. Oban e un single malt, apropo … (va urma)