Ziua 6 – …ţineţi minte trei cuvinte – Keller am See

La ora la care eu fac ochişori, mici, mici de tot, staţiunea doarme. Inclusiv ceilalţi juraţi, care cine ştie până la ce oră au petrecut. Sunt aproape solitar la micul dejun, pe care trebuie să îl termin la 6.55. Pentru că la 7 începe Post-Convention Tour-ul organizat de Switzerland Tourism. Sunt mai multe destinaţii, însă eu am fost repartizat în grupul Jura 3 Lakes şi mă bucur. Mai ales că am şi câţiva colegi cu care rezonez. Anne-Wies, Wojciech, Lubos, Marina. Dar şi ceilalţi se dovedesc super. Şi Staşa, şi Marc, şi Jose Miguel. Şi mai ales Mirjam Jost, pedespsită de agenţie să aibă grijă de acest grup eterogen. Prima surpriză plăcută vine chiar înainte de plecare. Nu trebuie să-mi iau bagajul după mine, mă va aştepta la hotelul în care voi fi cazat la noapte. Altceva… Bine, în ceea ce priveşte serviciile, nu cred că mai miră pe cineva când afirm că în Elveţia sunt excelente. Mai ales dacă şi beneficiezi de vreunul dintre nenumăratele pass-uri pe care transportul elveţian ţi le poate pune la dispoziţie. Cât am călătorit de la Aigle la Solothurn, cu trenul, la clasa I, evident, am avut prilejul să aflu câteva dintre ofertele pe care Swiss Travel System le poate pune la dispoziţia turiştilor veniţi să viziteze Elveţia. N-are rost să m-apuc să vi le povestesc, cine e interesat poate accesa www.mystsnet.com şi are de unde alege. În fine, ajungem la Solothurn (Soleure, pentru francofoni), oraşul capitală al cantonului cu acelaşi nume. Un oraş superb, cu o istorie milenară, aproape de Munţii Jura, străbătut de râul Aare. Şi care are o afinitate pentru cifra 11. Solothurn a fost al 11-lea canton care a intrat în Confederaţia Helvetă, are 11 biserici şi capele, 11 turnuri şi 11 fântâni istorice. Catedrala St. Ursus are 11 altare şi 11 clopote, iar până la intrare trebuie să urci de trei ori cate 11 trepte. Există şi o berărie numită Oufi (11 în dialectul germano-elveţian), dar n-am ajuns până acolo. Până şi echipa locală de fotbal este formată din 11 jucători, am completat eu, dornic să-mi aduc aportul la această curiozitate…

Ne-am oprit la Suteria, un producător de ciocolată şi de tot felul de dulciuri, unde am degustat prăjitura tradiţionala Solothurner Torte. În care alunele de pădure şi migdalele sunt primadonele. Am mai admirat puţin arhitectura preponderent barocă a oraşului, apoi am fugit spre gară, ca să prindem trenul de Biel. Ne-am dus la Biel nu ca să ne luam Rolex-uri – că acolo se fac mecanismele renumitelor ceasuri, apropo – ci ca să luam vaporaşul pentru o scurtă plimbare pe lacul Biel. Cu o escală pe Insula St. Peter, loc de refugiu pentru prigonitul Jean-Jacques Rousseau. Hanul în care a locuit filozoful a fost transformat în resort de lux, iar toţi eleveţienii mai cu dare de mână din regiune doresc să-şi facă nunta acolo.

După scurta vizită pe insulă, un paradis bio în care există şi o fermă de Black Angus, am plecat spre Ligerz, un sătuc care aduce pe undeva cu Beltiugul nostru. În sensul că toată lumea face vin acolo. Tot dealul care domină localitatea e plin de vii, dar vezi rânduri şi prin curţile de pe malul lacului. Noi mergem la Keller am See, o micuţă cramă, unde ne aşteaptă Christian Dexl şi soţia lui, Anja.

Christian este unul dintre lupii tineri ai viticulturii locale, fan declarat al bio-dinamicii, deja acreditat de Bio-Suisse şi Demeter, deşi abia în 2016 a preluat domeniul. Are 2,5 hectare în proprietate şi produce anual 12.000 de sticle, dintre care 80% le vinde direct din cramă. N-am încercat decât două albe şi un Rose şi pot să spun că încă sunt nervos că vinurile roşii nu fuseseră  îmbuteliate la data la care am făcut noi vizita. Pentru că cele degustate erau foarte, foarte bune. Bine, Christian mai produce şi cidru, dar şi un Schnapsli aka Grappa, din Pinot Noir şi Syrah. Sincer, dacă vă duc vreodată paşii prin Biel, luaţi trenul 10 minute şi vizitaţi-l!

Seara ajungem din nou în Biel (Bienne, pentru francofoni) şi admirăm oraşul vechi, care are cu ce se mândri. Chiar dacă este un oraş preponderent industrial. Aflăm şi povestea Rolex şi a fondatorului, Hans Wilsdorf, dar şi faptul că moştenitorii imperiului fac permanent acte de caritate, însă cer de fiecare data să li se păstreze anonimatul. După o plimbare de aproape o oră, încheiem seara în restaurantul St-Gervais, transformat în sala de competiţie de pasionaţii unui joc care îmbină tablele cu ţintarul şi cu jocul de dame. Habar n-am cum se cheama, că am fost mai interesat de cele două vinuri pe care le-am avut la masa, un Merlot şi un Pinot Noir. (va urma)