Autori: Cristian CETĂȚEANU / Florin CETĂȚEANU

În acest articol am pornit în căutarea cafelei marghiloman: atât în scrierile dintre cele două războaie mondiale, cât și în amintiri despre acele vremuri. Și am încercat să vedem dacă această rețetă de cafea românească pe bază de alcool se mai păstrează încă în localurile în care ea se bea în perioada interbelică. Ca o paranteză: ce este marghilomanul și istoria lui le puteți găsi la https://winepeople.ro/2018/06/20/un-experiment-reusit-cafea-marghiloman-la-private-wine/ .

Am pornit de la numele acestei cafele și l-am căutat într-un dicționar publicat în acea perioadă: „DICȚIONAR UNIVERSAL AL LIMBEI ROMÂNE” de Lazăr Șăineanu, ediția din anul 1929. La pag. 384 din dicționar este dată următoarea definiție: „marghiloman: ceașcă de cafea cu cognac: cinci rânduri de marghilomane C_AR. [După numele bărbatului de stat Alexandru Marghiloman].” C_AR. înseamnă, conform listei de „SEMNE și ABREVIAȚIUNI” din acest dicționar, Caragiale.

Textul cu care este explicitată definiția marghilomanului în dicționar este din schița „Repaus dominical” de I. L. Caragiale, schiță scrisă în 1909. Deci, în acel an, 1909, marghilomanul era deja cunoscut. Companionii, eroii schiței, au băut și au fumat: „… Aperitive, 18; baterii, 8; șampanii, 12, și 22 pachete de regale… și 5 rânduri de marghilomane”. Și unde s-au luptat cu toate acestea ? „… la Iordache, în Covaci”. OK ! „La Iordache” pe strada Covaci din București. Dar unde se afla acest local ?

„Strada Covaci mai poartă cu ea o istorie interesantă: aceea a celebrilor mici. Pe această stradă, la numărul 3, până la mijlocului secolului trecut a existat un restaurant renumit, frecventat de numeroși scriitori. „La Iordache”, restaurantul lui Iordache Ionescu, cunoscut și sub numele de „La o idee”, datorită pamfletarului Nicolae T. Orășanu, este locul în care au fost inventați micii. Povestea spune ca într-una din zilele foarte aglomerate cu mușterii, bucătarul a rămas fără mațe pentru cârnații mari, denumiți și patricieni. Spirit întreprinzător, bucătarul nu a lăsat ca mușterii să îi plece pe capete și a venit cu un preparat inedit. La carnea rămasă fără mațe a mai adăugat câteva condimente și a așezat-o direct pe frigare. Astfel s-au născut micii, una dintre delicatesele culinare ale bucătăriei românești… Restaurantul era și preferatul scriitorilor care veneau aici pentru mâncare și muzică bună. I. L. Caragiale, George Enescu sau George Ranetti sunt doar câțiva dintre scriitorii care au călcat pragul restaurantului lui Iordache.” (http://timp-liber.acasa.ro/noutati-290/strada-covaci-strada-pe-care-s-au-inventat-micii-13587.html#ixzz5KSDRjzkb)

Tot despre „La Iordache” ne povestește și Vasile Cancicov, fost jurist și deputat, prieten cu patronii. În „Jurnal din vremea ocupației” (ocupației germane din timpul primului război mondial), în capitolul „O escapadă de 1 Mai, la Iordache”, acesta ne mărturisește: „… cineva a propus: — Hai să facem 1 Mai la Iordache. […] Am făcut 1 Mai ca în timpurile cele mai bune […]. S-a găsit, cât ai clipi, și țuica, și pelinul; ce pelin ! Și vechiul lui «Cristal». Ne-a dat și icre negre, și pui de găină, și șalău proaspăt, și vrăbioare, şi mai presus de toate renumiții mititei. Iar după tradiționalele marghilomane ne-a dat și liqueur.”

Actualmente, pe strada Covaci la numărul 3 se află „Berăria Nenea Iancu”. Am vrut să vedem dacă putem bea și noi un marghiloman în localul în care a savurat și Caragiale această specialitate, așa că am intrat pe pagina web a berăriei (așa am aflat și că această berărie este o „Berărie cu prințipuri”), la „Lista băuturilor”. Dar, din păcate, au numai specialități italienești: espresso, cappuccino, latte macchiato. Nu au nici măcar un șvarț sau o cafea turcească la ibric, ca pe timpul lui Caragiale ! Drept urmare, am lăsat „prințipurile” la o parte și am hotărât să ne continuăm periplul bibliofil. Și, fiindcă în dicționar tot este dat un citat din Caragiale, ne-am mai amintit de o carte a lui Caragiale. Dar nu a lui Ioan Luca Caragiale, ci a lui Mateiu Caragiale – „Craii de Curtea Veche”: „…un joc ușor, un maus, un drum-de-fier, un pocher, unde găseai întotdeauna ? – la Arnoteni; o băutură ușoară, un șpriț, un coniac, o marghilomană, unde ? – la Arnoteni”. Mateiu Caragiale – „Craii de Curtea Veche”– Editura SCRIPTORIUM, 2017 – pag. 89

Arnotenii ne-au adus imediat aminte de Kera Calița și de „Locanta Jariștea”. Iar „Jariștea” are un loc aparte în inimile noastre, deoarece aici am băut, în urmă cu vreo 20 de ani, primul marghiloman. Până la escapada de la „Jariștea” citisem numai despre această savuroasă licoare, fără a avea însă plăcerea de a o degusta. Așa că am intrat pe pagina web a „Locantei Jariștea” și am studiat meniul (http://jaristea.ro/Documents/meniu-tablou-bucurestean.pdf). Eram ferm convinși că vom găsi marghiloman, cu atât mai mult cu cât în „Hagemonicul Jariștei” stă scris: „Cei care mai au încă amintirea Arnotenilor lui Mateiu Caragiale își îndreaptă astăzi pașii spre Jariștea locantă, în umbra mănăstirii lui Antim Ivireanul.” Cu amintirea Arnotenilor în gând și cu gustul marghilomanului ispitindu-ne papilele gustative, ne-am îndreptat privirea către secțiunea „Jockey Club” a meniului, adică la partea care se referă la cafele. Dar, stupoare !!! Puteți vedea și Dumneavoastră că în meniu nu există marghiloman !!!

Totuși nu am disperat. Ne-am gândit că poate nu ne-am dus la secțiune potrivită și am căutat în continuare: am căutat la „Cognac & vinars”, am căutat la „Digestive”, am căutat la „Rom”, dar nici un rezultat. Am dat „search” în meniu dar, cu excepția unei povestiri în care a fost implicat Mihail Marghiloman (fratele cu 4 ani mai tânăr al lui Alexandru Marghiloman), nu am găsit nimic referitor la marghiloman. Așa că ne-am gândit că poate nu am nimerit la „adevărații Arnoteni”, deși…

Drept urmare, cu părere de rău, am hotărât să cercetăm altă carte pentru a merge pe urmele ei în căutarea marghilomanului. Am luat „Cele mai vechi cârciumi bucureștene și clienții lor celebri” a lui Dan-Silviu Boerescu (scoasă la București, Editura Integral, 2017) și am deschis cartea la pag. 111: „După Primul Război Mondial, la Capșa, rafinații aristocrați cereau „un marghiloman”, „două marghilomanuri” sau „o marghilomană”.” Deci „Capșa”. Tot despre „Capșa” și marghiloman mai știam o anecdotă povestită de Manole Filitti în „Calea Victoriei – Amintiri, amintiri, amintiri (II)” – Biblioteca Bucureștilor – Anul IX, nr. 2 – februarie 2006, la pag. 7:

„S-a povestit și s-a scris mult despre Capșa. Eu nu voi nara decât o singură întâmplare, fiindcă privește un neam apropiat al mamelor noastre, și anume pe cneazul Moruzi, pe atunci prefect al Capitalei. Acesta petrecuse o noapte întreagă împreună cu marele chefliu și actor Iancu Brezeanu, pe care spre ziuă îl abandonase la Flora, la Șosea. Cneazul se dusese acasă, făcuse un duș și, „bine ras, bine dispus”, se îndrepta spre prefectură, unde n-a întârziat niciodată. S-a oprit, având timp, și s-a așezat pe trotuar la o masă la Capșa ca să bea o cafea. Așa l-a surprins Iancu Brezeanu, care trecea pe Calea Victoriei într-o birjă. Spiritual ca-ntotdeauna, strigă: „Nu sufla, cneazule, în cafea, c-o faci marghilomană !” Se știe că marghilomană se cheamă cafeaua fiartă în rom și actorul făcea aluzie la aportul de alcool pe care prefectul l-ar fi infuzat cafelei dacă ar fi suflat într-ânsa.” Având antecedentele „Locantei Jariștea”, înainte de a ne duce la restaurant am vrut să intrăm pe pagina web a actualului restaurant Capșa, pentru a vedea dacă regăsim marghilomanul în meniu. Dar nu am găsit meniu de cafea pe site. Sau, mai bine spus, nu am găsit decât „coffee”.

Fiind lămuriți și cu „Capșa”, ne-am întrebat ce restaurante mai erau în vogă în perioada interbelică, restaurante care sunt și acum deschise. Primul care ne-a venit în minte a fost „Caru’ cu bere” (deși noi nu am găsit nici o referie în cărți la „Caru’ cu bere” și la „marghiloman”). Ca și până acum, am intrat pe pagina web a venerabilului restaurant. Imediat ce se deschide pagina localului, îți sare în ochi următorul text: „Locul unde vă puteţi înfrupta din cele mai gustoase bucate și unde puteți savura o bere făcută după o rețetă unică, originală din 1879, exact cum a fost adusă din Germania de către fondatorul berăriei, Nicolae Mircea, ca s-o lase moștenire generațiilor ce-aveau să ne treacă pragul.”… Deja începea să sune promițător. Știind că este un restaurant care geme de turiști străini (totuși, mâncarea, spre deosebire de arhitectura interioară a localului, nu este chiar pe gustul nostru), ne-am gândit că s-ar putea să avem noroc: pe lângă „rețeta unică, originală” a unei beri, ne-am gândit că stăpânii localului oferă călătorilor străini și o cafea neaoșă, care are tot o „rețetă unică, originală”. Am descărcat meniul (https://www.carucubere.ro/wp-content/uploads/2018/04/Meniu_CCB_2018_Aprilie_Online.pdf). La secțiunea „CAFEA / CIOCOLATĂ CALDĂ / CEAI”, nici urmă de marghiloman.

În schimb, au „Irish Coffee”. Această cafea, servită într-un local istoric din București, a apărut și ea tot dintr-o întâmplare, ca și marghilomanul românesc. Ea a fost inventată de Joe Sheridan, bucătar șef la un restaurant al bazei de hidroavioane de la Foynes, Limerick. Este un cocktail din cafea fierbinte, whiskey irlandez, zahăr și frișcă. Cafeaua a luat naștere după ce un grup de pasageri americani au debarcat dintr-un hidroavion Pan Am în portul Foynes într-o seară urâtă de iarnă din anii 1942-1943. Ei au cerut cafea iar Sheridan a adăugat whiskey în cafea pentru a-i încălzi. Întrebat de americani dacă au fost serviți cu cafea braziliană, Sheridan a răspuns că era cafea irlandeză („Irish Coffee”). Deci, o băutură care nu prea are legătură cu meleagurile noastre și care, oricum, a fost inventată la mai mult de trei decenii după ce marghilomanul începuse să le încânte simțurile patricienilor români.

Și, fiindcă tot am amintit de patricieni (printre altele, și cârnați care făceau fala restaurantelor bucureștene din perioada de până după al doilea război mondial), din păcate nici aceștia nu se mai regăsesc pe lista de bucate a „Carului cu bere”, deși: „Preparatele de bază ale acestei prăvălii erau crenvurștii (speciali) cu hrean (pentru care multe lacrimi s-au vărsat când era trecut prin răzătoare), frankfurterii (groși cât cârnații), ridichea neagră (adusă cu harabalele, servită ca supliment), quarghelul cu unt (o brânză fermentată care îți lua nasul când era preparată la masa consumatorului, socotită de altfel ca o delicatesă), salata de boeuf (servită la farfurie, fără ornamentație, dar după care se dădeau în cele mai bune și mai pretențioase gospodine), patricienii serviți fără nici o garnitură (pe talere de lemn, îți parfumau gura cu mirosul și gustul lor) și berea specială (fără acid) ce avea darul să aghesmuiască toate aceste bucate, dăruite omului de către Dumnezeu pentru îndestularea trupului și iertarea păcatelor !” – Ion Dulgheru – „Din însemnările unui ospătar”– Editura pentru literatură, 1969 – pag. 8.

Am mai încercat pe site-ul berăriei „Gambrinus”, deschisă de Caragiale în 1901. Aici se găsesc patricienii (J), dar nu și marghilomanul (L). Dar, în schimb, se poate bea un „Irish coffe”.

O ultimă încercare am făcut-o la „Zexe”, care se definește (pe propria pagină web) ca: „… o inițiativă de restaurare a Gastronomiei Românești”. Ceea ce și reușește să facă, și încă foarte bine – tot respectul. Dar, din păcate, o „restaurarea a Cafelei Românești” nu am găsit nici aici (adică nici pe site și nici la zahana).

Aici se încheie periplul nostru, al căutării marghilomanului în lumea amintirilor / operelor literare și în actualele localuri bucureștene care au legătură cu trecutul interbelic al Bucureștiului. Din păcate, o cafea națională, care ar putea fi o emblemă a restaurantelor bucureștene cu ștaif, cu specific românesc, este neglijată complet. În schimb, în multe localuri se găsesc „caffè Amaretto”, „caffè coretto” și, în special, „Irish coffee”. Iar marghilomanul este, gustativ și olfactiv vorbind, cel puțin după părerea noastră, superior tuturor acestor licori pe bază de alcool.