Sunt ani de zile de când mi-am dorit să ajung la Monemvasia Winery. Un producător din Laconia, Grecia, ale cărui vinuri m-au impresionat ori de câte ori am avut ocazia să mă întâlnesc cu ele. I-am cunoscut pe proprietari, le-am cunoscut şi pe fetele lor, am gustat an de an, la Balkans International Wine Competition, două vinuri pe care le-aş lua cu mine pe altă planetă, Kidonitsa şi 300, dar în Velies, Monemvasia, n-am ajuns. Până anul acesta când, după ce producătorul a cîştigat titlul de Cea Mai Bună Cramă din Balacani, mi-am jurat că mă voi ţine de promisiune şi, mort-copt, voi ajunge din nou în Peloponez.

Nu m-am dus singur, pentru că buna mea prietenă Galina Niforou, directorul competiţiei de la Sofia, a vrut să ma însoţească. Cu atât mai bine, pentru că ea s-a ocupat de planificare. Eu, doar şofer şi degustator… Ce poţi să-ţi doreşti mai mult de la viaţă??? Probabil, să fi fost mai răcoare, pentru că de vizita prin vie n-am scăpat. Dar nu pot să spun că am regretat, pentru că am mai învăţat câte ceva. În primul rând despre Kidonitsa, unul dintre soiurile pe care vi le recomand călduros, evident, sub formă de vin. Dar şi despre Monemvasia, soi pe care mulţi îl consideră a fi unul dintre părinţii mult mai cunoscutului Malvasia. Bine, unele analize ADN susţin că Malvasia ar fi mult mai aproape de Athiri, un soi care provine din Ciclade, dar câtă vreme producătorul este invitat anual la toate conferinţele şi concursurile ce au ca subiect Malvasia, să îi credem şi pe experţii în ampelografie. Oricum, istoria consemnează că veneţienii denumiseră cetatea de pe Gibraltarul Estului Malvasia şi aşa se numea şi vinul, mult, pe care îl aduceau din zonă.

Dar faima de odinioară apusese de multă vreme. Regiunea producea vin şi în zilele noastre, dar nimeni nu mai îmbutelia. Soiurile locale, şi în principal Kidonitsa şi Asproudi, erau în pericol de dispariţie. Şi probabil că asta s-ar fi şi întâmplat, dacă în 1997 Giorgos Tsimpidis şi soţia sa, Elli, nu ar fi avut frumoasa nebunie de a se apuca să facă vin. Se părea că ideea este sortită eşecului, pentru că, te întrebi, ce vin pot produce un fizician şi o profesoară fără cunoştinţe în domeniu şi care, pe deasupra, nu aveau nici măcar un metru pătrat de vie în proprietate? Dar Giorgos a crezut în ideea lui, a vrut să readucă regiunea viticolă Monemvasia – care, în parenteză fie spus, nici IGP nu mai avea –  la faima de odinioară. Au început să cumpere struguri şi, concomitent, şi parcele de teren. Fie cu vie, fie cu măslini. Iar în 2002 au început să planteze, în special soiurile autohtone. Pe lângă Kidonitsa şi Asproudi, în parcelele familiei Tsimpidi (se pronunţă Tsibidis), care, acum, totalizează 30 de hectare, se regăsesc şi Monemvasia, Assyrtiko, Roditis, Liminiona, Mavroudi şi Agiorgitiko. Dar şi mult mai puţin cunoscutele Glikeritha sau Mavrothiri. Iar în 2008, când toată lumea din zonă defrişa viile ca să pună măslini – deh, fondurile europene -, Giorgos făcea opinie separată. Tăia maslinii de pe anumite parcele ca să pună vie.

N-o să vă mai plictisesc cu istoria. Rezultatele se văd acum, vinurile de la Monemvasia Winery sunt multimedaliate şi sunt portdrapelul regiunii. Ba mai mult, în 2010, Monemvasia a obţinut şi PDO-ul. Deocamdată pentru un vin dulce, Monemvasia-Malvasia, obţinut din struguri uscaţi la soare. Cel din 2012, pe care îl păstrez ca pe ochii din cap, a şi obţinut câteva zeci de medalii… Însă Giorgos şi Elli nu sunt mulţumiţi. Abia aşteaptă să inaugureze noua crama şi să mai crească puţin nivelul controlului în vinificaţie. Probabil că, în 2019, întreaga producţie de struguri va ajunge la noua crama. Şi, odată cu ea, va intra adânc în pâine şi Maria Lena, fata cea mare, care îşi va încheia studiile de oenolog la Atena. Mijlocia, Anastasia, urmează chimia. Probabil va ajunge şi ea tot în cramă. Ca să-şi ajute sora, dar şi pe Andreas, cel care, de câţiva ani, face echipă cu Giorgos. Fata cea mica, Artemis, va deveni, probabil, director de Comunicare şi PR. Are doar 13 ani, însă stăpâneşte engleza la perfecţie şi pare că ştie ce vrea.

Despre vinuri, nu vreau să spun prea multe. V-aş lăsa să le descoperiţi singuri. O să vă dau, totuşi, un pont. Cu un peşte de mare mai slab pe grătar – o Tsipoura (dorada), un Lavraki – sau cu gavroşii doar aruncaţi o ţîră prin uleiul încins, Kidonitsa n-are rival. Iar 300 red 2007, cupaj de Agiorgitiko şi Mavroudi, abia a ajuns la maturitatea deplină. Cât despre dulce, Monemvasia-Malvasia 2012, citiţi recenziile. Eu nu scriu, că o să spuneţi că sunt exaltat…