Da, se cheamă Winepeople şi eu scriu despre whisky. Nu e o rătăcire, o voi mai face ori de câte ori voi avea o experienţă care merită povestită. Pentru că whisky-ul este, la fel ca şi vinul, poveste. Una mai scurtă, nu atât de amplă, dar e frumoasă şi merită spusă.
Glasgow
BlueAir a dat lovitura cu cursa de Glasgow. Aeronava e plină ochi. Majoritatea, compatrioţi care se duc la muncă. Şi noi, cinci oameni, care plecăm cu un mix de intenţii şi interese. Comerciale, de documentare şi, bineînţeles, senzoriale. După trei ore şi jumătate de zbor, începem aventura… cu o bere. La hotel, unde stăm să îi aşteptăm pe ghizii „de duminică”. Primul, Gyuri, un compatriot care şi-a făcut loc în marketingul whisky-ului (o realizare, nu-i deloc uşor), al doilea, Andy Davidson, fost acţionar la Glencairn Crystal Ltd, firma care produce „paharele oficiale ale whisky-ului”, după cum spun experţii. A devenit acţionar în calitate de fiu al patronului, dar a muncit, a străbatut lumea şi şi-a adus din plin contribuţia pentru promovarea paharului care, în 2006, primea „Queen’s Award for Innovation”. A fost şi în România, că de atunci se ştie cu „Profesorul” aka Cătălin Rizea de la Rifco. Da, fost acţionar, pentru că nu se prea înţelegea cu fratele său şi a preferat să-i vândă acestuia acţiunile şi să-şi vadă de drumul său. Un drum asfaltat, cu patru benzi pe sens, dacă ţinem cont că are în cont cam un milion şi jumătate de pounds. Momentan, Andy studiază istoria şi îşi trăieşte viaţa…
Glasgow miroase a bani. S-a dezvoltat ca oraş industrial şi îşi menţine standardele. Împreună cu zonele limitrofe, numără peste 2,1 milioane de locuitori, adică aproape o treime din populaţia Scoţiei. Plin de clădiri istorice, de monumente, de muzee, de pieţe largi, unele somptuoase. Dar nu scapă de o tentă cenuşie, nici când soarele scoate
toţi scoţienii din case. O fi fumul de cărbune impregnat în toate pietrele oraşului sau am greşit eu că am recitit Macbeth exact înainte de plecare??? Oraşul e mai vesel în interior. Adică în pub-uri şi whiskybar-urile de care este plin. Iar în magazinele de distlate, devine de-a dreptul strălucitor, dominat de notele de chihlimabar ale miilor de etichete de whisky. Andy nu ne-a arătat decât două, The Whisky Shop, de pe Buchanan Street, acolo unde mi-a luat ochii un Port Ellen de 35 de ani, cotat la 1825 de lire sterline, şi The Good Spirits Co, din Bath Street, unde am avut şansa să încercăm mândria casei, Cask 23, un whisky de tip solera, dacă pot să mă exprim astfel. Butoiul, care tronează la intrare, a fost iniţial plin cu un blend de Highland Park de 14 ani şi Bunnahabhain de 21 de ani. Apoi, pe măsură ce se vindea din el, proprietarii mai adăugau un malt (sau un blended malt), astfel, că acum, ai un blend de peste 25 de malturi la dispoziţie. Care continuă să evolueze. Dar găsiţi aici mai multe detalii – http://www.thegoodspiritsco.com/cask23.html
Seara, gruparea de forţă, adică Septimiu, Cătălin şi subsemnatul, 
revine la The Pot Still, un whiskybar pe care l-am fi asaltat mai devreme împreună cu Andy şi cu Gyuri, dar la 17 avea loc o prezentare şi nici măcar nu puteai să mai deschizi uşa. N-are mai mult de 80 de metri pătraţi, dar e plin. Trei oameni sunt la tejghea, te întrebi de ce sunt atât de mulţi, dar înţelegi după ce asişti la prima comandă. Sunt aproape 750 de etichete de whisky, başca alte distilate şi beri, iar angajaţii ştiu să-ţi spună câte ceva despre fiecare. Ba chiar îţi fac recomandări, în funcţie de gustul pe care îl doreşti, daca nu pari foarte hotărât. Ce m-a frapat este faptul că toţi trei ştiau perfect unde este fiecare dintre cele 749 de etichete. Wow!!!
The Lost Distillery
Luni dimineaţă plecăm. Mergem mai jos de Kilmarnock, lângă Cumnock, la Dumfries House. Mai precis, la The Great Steward of Scotland’s Dumfries House Trust, locul unde îşi are sediul The Lost Distillery. Cel mai nou partener din Scoţia a lui Rifco Trading. HRH Prinţul Charles, binecunoscut nouă, românilor, vine des pe aici. E locul favorit din Scoţia. Este, de fapt, omul care a salvat acest domeniu de peste 800 de hectare de la dispariţie. Domeniul a aparţinut unei familii care, prin secolul 18, era mai bogată decât familia regală. Însă la începutul acestui mileniu a 
fost scos la licitaţie, pentru că proprietarul nu-l mai putea întreţine. Adevărul este că numai conservarea palatului care datează de la jumătatea secolului XVIII costă o avere. Pentru că nu evorba numai de clădire, ci de inestimabilul patrimoniu pe care aceasta îl găzduieşte. Înăuntru, mai tot mobilierul poartă semnătura lui Thomas Chippendale, iar pe lângă aceste piese de colecţie regăseşti şi tapiserii flamande din secolul XV, covoare din secolul XVII, precum şi sute de tablouri, unele dintre ele purtând semnături precum Goya, Van Dyck sau Poussin. În fine, întrebarea este cum de a reuşit un producător de whisky să aibă sediul taman acolo. Răspunsul l-am aflat mai spre seară, când ne-am întâlnit şi cu Scott Watson, cofondator şi master blender al companiei. Scott e piesă. Aparaţie de lord şcolit prin colegii private, gen „Cercul poeţilor dispăruţi”, dacă aţi văzut filmul… Pronunţie impecabilă, charismă şi tobă de cunoştinţe în whisky. Până şi Ewan Henderson, Global Brand Ambassador al firmei, se uită la el cu admiraţie. Scott mi-a destăinuit că a avut două atuuri pentru a obţine spaţiul în interiorul domeniului. Unul, că e om al locului, născut în comitat, şi al doilea, că Prinţului Charles i-au plăcut şi ideea, dar şi produsele firmei. N-a vrut, însă, să-mi destăinuie şi care este favoritul Prinţului dintre cele 24 de etichete de whisky pe care le-am descoperit în „Whisky Room”. Pentru că, pe lângă cele 18 etichete Lost Distillery şi noul produs Big Mouth, o altă companie în care Scott este partener comericializează şi colecţia Ainneamh (se pronunţă Ann-yoov). Ainneamh înseamnă rar, pentru că şi produsele sunt extrem de rare. 
Este vorba, de fapt, de o colecţie de whisky-uri, toate Single Malt, Single Cask, Cask Strenght, de o deosebită fineţe, care se îmbuteliază anual. Însă nicio etichetă nu are mai mult de 288 de sticle. Pentru că doar atât rămâne într-un butoi, fie el baric sau hogshead, după ce, timp de minim 18 ani, îngerii îşi iau partea.
Da, am testat toate cele 24 de etichete şi, după cum constataţi, sunt încă viu. Şi mi-e foarte greu să spun care mi-a plăcut mai mult. Pentru că, mai dulci, mai sărate, afumate sau nu, onctuoase, fine, directe sau complexe, fiecare are ceva aparte, fiecare are ceva de spus. Dacă, totuşi, insistaţi, o să vă spun că Towiemore şi Lossit din gama Classic, Lossit şi Auchnagie din Archivist, Gerston şi Dalaruan din Vintage, dar şi Ainneamh Allt-A-Bhainne încă îmi trezesc amintiri frumoase.
Despre romuri să nu mă întrebaţi, toate la timpul lor…
Arran
…sau Eilean Arainn, dacă sunteţi vorbitori de gaelică, este una dintre insulele Scoţiei. Are cam 430 de kilometri pătraţi, 5000 de locuitori, distilerie în Lochranza, Machrie Moor, un gen de Stonehenge local, cerbi mulţi, chiar foarte mulţi în ultima vreme, de au ajuns oamenii să te premieze dacă îi mai răreşti. Au văzut ochii mei vreo 20, şi era aproape seară… Printre ei şi minim două exemplare de cerb alb, extrem de rar. Aşa susţin ghidurile de prezentare ale insulei. Mai sunt veveriţe, foci (le-am văzut!!!), şoimi şi câţiva vulturi. Şi multe, multe oi. Insula stă bine şi la produse locale, pentru că, pe lângă whisky, mai produce bere, renumitul haggis şi varianta cu sânge, black pudding, câteva brânzeturi, dulceţuri, ciocolată, produse de panificatie si patiserie, cosmetice. Mai găseşti şi un excelent somon afumat, dar e destul de rar, pentru că de câţiva ani, pescuitul este aproape prohibit. Pentru a permite refacerea faunei acvatice. Şi este plină de hoteluri şi pensiuni. E, până la urmă, una dintre cunoscutele destinaţii turistice ale Scoţiei.
Dar noi ne-am dus acolo pentru whisky, aşa că, imediat după ce am coborât de pe feribot, am şi plecat spre Lochranza, unde este situată distileria. Am lăsat bagajele în recepţia hotelului şi am urcat în dubiţă. Şofer şi ghid ne este Andy Bell, director de vânzări la Isle of Arran Distillery. Şi amic cu Andy Davidson. Ne avertizeaza că drumul va fi mai lung decât anticipam. Pentru că soseaua de pe coastă este în reparaţie. Aşa că traversăm insula până pe coasta vestică şi de acolo mergem spre nord. Norocul nostru, pentru că apucăm să vedem, de la distanţă, e drept, pietrele mari de la Machrie Moor, care, conform ultimelor cercetări, sunt pe poziţie de circa 4000 de ani…Distileria este, în sine, un proiect arhitectonic reuşit, dar cadrul natural feeric în care e amplasată o face de-a dreptul frumoasă. A fost inaugurată în 1995, cu o întârziere de aproape un an faţă de ce-şi propuseseră acţionarii. De ce? Pentru că o familie de vulturi regali şi-a făcut
cuibul exact pe locul pe care urma să se construiască distileria, iar până când puiul nu a fost capabil să zboare, nu s-au putut apuca de lucru. Dar vulturii le-au purtat noroc, pentru că, în 1997, Arran Distillery a primit vizita Reginei Marii Britanii, care a inaugurat Visitors Center. Cu această ocazie, Regina a primit şi două baricuri cu distilat. Câte unul pentru fiecare dintre cei doi nepoţi, Prinţii William şi Harry. Baricurile, care conţin acum whisky de 21 de ani, sunt şi acum în depozit, alături de cel al actorului scoţian Ewan McGregor. Care este, whisky-ul, cu un an mai tânăr. Apropo, Ewan şi-a primit „birul” pe 25 iulie 1998, atunci când, după trei ani de maturare, a fost deschis primul butoi cu Arran Single Malt. Era primul whisky legal din Arran dupa mai bine de 160 de ani de secetă.
Începem turul cu o vizită la sursa de apă. Nu poţi face whisky cu orice apă. Sau poţi, dar nu mai ai motive de mândrie după aceea. Andy susţine că pe Arran au una dintre cele mai bune ape din Scoţia. Curăţată de granit şi catifelată de contactul cu turba. „Are mai puţin de 3 la mie conţinut de calcar, de aceea distilatul nostru este fin, catifelat”. Se folosesc doar două tipuri de orz, Oxbridge şi Optic, însă numai de producţie scoţiană. Fermentaţia malţului are loc în vase mari, de 15 mii de litri, confecţionate din pin de Oregon. Primul, folosit încă de la prima distilare ( 29 iunie 1995) are aproape 23 de ani de utilizare, dar nu dă semne că ar ceda prea repede. Produsul, denumit wash, are culoare şi tăria alcoolică a unei beri mai puternice (cca 7,8% vol.alc). Lichidul obţinut intră apoi la distilare, în vase mari de cupru, aşa numitele pot still. Prima distilare duce alcoolul la 23 de grade, iar a doua, undeva spre 69. Doar că fiecare cazan de cupru este setat să producă altă concentraţie alcoolică. De ce? Simplu. Pentru că la 64% se păstrează mult mai bine uleiurile volatile şi fenolii, în vreme ce distilarea la peste 73 de grade vol.alc. pune în valoare alţi esteri, plus că oferă şi o structură mai elegantă. După ce se face controlul şi amestecul distilatelor, acestea ajung în butoaie. 
Mai mari sau mai mici. Distileria deţine cam 22.000 de butoaie, cele mai multe dintre ele folosite înainte la maturarea bourbon-ului sau a vinurilor de Jerez. Însă au şi baricuri provenite din Porto, din Tokaji, din Valpolicella, din Pomerol, St Emilion sau Sauternes. Ba chiar şi unele folosite la maturarea unor Pinot Noir. Nu din Bourgogne, însă, ci din Germania.
N-am trecut prin toate. N-aveam cum. Sunt 15 etichete standard şi cel puţin încă pe atâtea ediţii extrem de limitate. Cum ar fi exclusivista White Stag sau cele maturate în baricuri provenite de la producători de vin renumiţi. Dar vreo 12 tot am încercat. Iar Machrie Moor, în cele două variante, normal şi Cask Strenght, rămân printre favorite. Aşa cum mi-au plăcut Arran 14, Arran 18, Sherry Cask sau The Bothy. Iar la nivelul lor de preţ, Blended Scotch-urile Robert Burns şi Lochranza oferă o surprinzătoare calitate. Gata, am scăpat de whisky-uri…
The Clydeside Distillery
Sau aşa am crezut eu, pentru că, la revenirea în Glasgow, am constatat, în timp ce ne relaxam cu o Goose Island, o bere tip IPA pe care v-o recomand călduros, că suntem la cinci minute de plimbare de cea mai nouă distilerie din Scoţia, deschisă în august 2017. De nişte băieţi, care nu sunt la prima experienţă în whisky. N-am gustat distilatul lor, care abia fusese pus în butoaie, însă am trecut prin câteva malt-uri pe care proprietarii le-au selecţionat de la alte distilerii şi le îmbuteliază sub marcă proprie. Până atunci, însă, am vizitat magazinul de prezentare, unde am găsit multe rarităţi, la preţuri pe măsură. Nu ştiu cât şi cum se vor descurca cu propriul distilat, dar la turism sunt în top. Îi ajută poziţionarea, chiar pe malul râului Clyde, arhitectura şi, mai ales, serviciile. E o armată de tineri acolo, gata să-ţi ofere sprijin şi informaţii dacă dai impresia că eşti uşor rătăcit. Dar să revenim. O degustare costă 12 lire şi ai parte de patru whisky-uri. La alegere dintr-o serie de cinci… În fine, începem cu Bank Note 5, un Blended Scotch pur comercial, apoi intrăm la lucruri serioase, cu un Stronachie de 10 ani, Highland Single Malt, Small Batch Release, Sherry Cask Finish, provenit de la Benrinnes. Copiază puţin povestea celor de la Lost Distillery, pentru că şi Stronachie este numele unei distilerii dispărute. Altfel, bun.
Nu mă impresionează, însă, Auchentoshan American Oak, cu toată tripla lui distilare. Fin, nimic de spus, dar prea dulce. Nu e pe gustul meu. În schimb zâmbesc larg la întâlnirea cu Cask Islay. Un peated adevărat, care te urmăreşte cu note de şuncă proaspăt afumată, peste care s-a presărat şi puţină sare. Abia apoi incepi să descoperi fine atingeri florale şi de citrice. L-am bănuit a fi mai afumat decât era în realitate, ba chiar m-am gândit că provine de la Ardbeg. Dar am aflat, greu, că are doar 35 PPM şi că provine de la Caol Ila. În gust recunoşti asta, pentru că nu are duritatea şi structura ca a unei lame de oţel a Ardbegului, ci e mai uleios, mai catifelat, mai senzual. Poate şi faptul că distilarea se opreşte la 65-66 %vol.alc. să îi păstreze intensele note de afumătură. Fata care ne serveşte e interesată de conversaţia noastră. Punem întrebări, la unele ne răspundem singuri. Ne mai oferă, din partea casei, un Auchentoshan. Three wood. Adică Bourbon, Oloroso şi Pedro Ximenez. Altceva. Vanilia e mai estompată, apar şi notele de fructe uscate, dar şi o fină şi elegantă atingere oxidativă. Oloroso style. Acum chiar că e gata.