Autor: Cosmin UDREA

La început de februarie, după un drum cu maşina de vreo 12 ore pe ploaie, lapoviţa şi ninsoare, ajung împreună cu un amic la destinaţia noastră: un mic orăşel de vreo 5000 locuitori în apropiere de Praga. După un check în rapid, coborâm însetaţi la restaurantul unui mic hotel de provincie, unde, între noi fie vorba, limba engleză este cu adevărat limbă străină. Germană? Italiană? Franceză? Nada. Dai din mâini cât mai expresiv. Pentru că amicul meu ardelean nu prea serveşte bere de felul lui, deşi ne aflăm în patria berii, decidem să încercăm vinurile locale şi arătăm cu degetul pe meniu un cabernet sauvignon “late harvest”. Greşeală gravă. Late harvestul lor era cel mai vegetal şi necopt cabernet pe care l-am văzut în viaţa mea! Să încercăm un Zweigelt? Sau Dornfelder? Oarecum mai ok-ish, ceva de genul “dacă e musai să bei un vin”. Şi era, pentru că partenerii noştri cehi care se alăturaseră între timp erau foarte încântaţi de ele. Calvarul s-a mai domolit în momentul în care vinul a fost acompaniat de mâncare, pentru că vinurile astea, acide şi necoapte au intrat bine în peisajul bucătăriei “tradiţionale” ceheşti. La desert îmi aduc aminte că orice degustare începe şi se termină cu o bere şi realizez că ştiu un cuvânt în cehă. Astfel încât o chem pe domnişoara cu tatuajul etalat pe spate şi comand încântat: JEDNO PIVO!!
Cu experienţa asta în minte, îmi propun ca la întoarcere, având un stopover în Bratislava, oraş pe care nu-l vizitasem niciodată, să nu fac aceeaşi greşeală şi să explorez winebar-urile locale. Dau câteva telefoane, primesc o recomandare şi deşi pe drum ochesc un alt winebar ce de afară arăta îmbietor, decid să rămân fidel programării iniţiale. Aşa că, după o porţie de coaste udate din belşug cu bere slovacă craft de 13% alcool!!, iată-mă într-o seară de vineri, pe la 7 călcând pragul renumitului VINIMKA. Amenajat drăguţ, nici mic, nici mare, cu o listă frumoasă de vinuri atât la sticlă cât şi la pahar. Era însă ceva ce nu-mi plăcea.. poate chelnerii prea protocolari, veşnicul “aveţi rezervare?” când barul este efectiv gol, poate preţurile prea mari (nici un vin sub 40 eur sau platou de brânzeturi – 20 eur). În fine, pentru că ardeleanul din faţa mea nu băuse vreun sudafrican vreodată, îmi face cu ochiul din listă un Stellenbosch 2006. “Excellent choice sir” mă gratulează chelnerul, lucru ce mă enervează şi mai tare… iar când văd dopul inundat pe întreaga circumferinţă mai mult de jumătate din lungime încep să cred că iar am tras băţul cel scurt. Temerile s-au risipit însă de îndată ce am băgat nasul în pahar şi am realizat că am în faţă un vin frumos aflat în floarea vârstei.
Grangehurst Nikela 2006, asamblaj de cabernet sauvignon, pinotage, shiraz şi merlot, maturat 3 ani în butoaie de stejar franţuzesc. Un nas complex de coacăze negre, mentă, tabac, cedru şi forest floor ce te imploră să ai răbdare cu vinul, să-l învârţi în pahar şi să-l miroşi succesiv pentru a descoperi noi şi noi arome. Gust plin, corpolent dar cu fruct încă proaspăt, tanini copţi şi catifelaţi, aciditate medie şi un final lung şi intens în note de ciocolată cu vişine şi cafea. Devine din ce în ce mai bun pe măsură ce ia aer în decantor. Şi ce-i bun se termină repede, din păcate. Chelnerul se oferă să ne facă o recomandare însă decidem să plătim cei 55 eur şi să încercăm şi CORK, winebarul pe care îl admirasem mai devreme.
La CORK plin, gălăgie, veselie, abia găsim o masă. Primitori, zâmbăreţi, simpatici, water from tap free of charge. Lista de vinuri? Impresionantă! 4 pagini de şampanii, încă vreo 3 de spumante, meniul avea cu totul vreo 40 pagini. Prezentat pe regiuni, de la AOC-uri până la 1er cru classe. Vrei Petrus? Aveau… Poate Cheval Blanc, Masseto, Ornellaia? Este. România? Nu există… nu vă faceţi iluzii. Nu ştiu cum oare mai degrabă pare că începem să exportăm bere craft decât vin. Omul de la bar se oferă să mă ajute însă îi explic calm că sunt un adevărat profesionist şi mă descurc. Meniul e totuşi prea mare şi pentru a nu prelungi aşteptarea ardeleanului aleg repede: La Rioja Alta, Vina Arana Reserva 2009. Pentru că e un clasic şi pentru că îl găseşti din ce în ce mai greu prin Bucureşti. Şi pentru că îl torni în pahar şi se deschide mai repede în comparaţie cu fraţii săi mai mari Vina Ardanza sau Gran Reserva. Şi pentru că era mai ieftin că dincolo… 31 eur. Cum mă aşteptam, vinul se prezintă excelent, fără nici o urmă de îmbătrânire. Nas precis cu fructe roşii, condiment, ceva vanilie şi acel “touch” de coajă de portocală. Corpul mediu, aciditatea vivace, taninii fermi, uşor arţăgoşi şi un post gust lung cu cireşe amare şi vanilie îl fac să fie extrem de curgător şi să se termine repede. După asta mergea o bulă la desert, dar suntem nevoiţi să ne oprim aici, a doua zi avem iar de condus 1000 km. Aşa că o iau uşor către hotel admirând clădirea Operei din Bratislava, iar ardeleanul meu îmi mărturiseşte că e cel mai bun vin roşu pe care l-a băut vreodată. Cu siguranţă atmosfera de la Cork Bratislava a influenţat concluzia lui.