Luaţi aminte: Oricine v-ar momi cu un drum la Milano şi înapoi cu maşina, refuzaţi-l!!! Bine, nu dur, iar dacă drumul presupune măcar două escale, una la dus, una la întors, puteti să negociaţi. Dar dacă e pe repede înainte, de tipul „plecăm azi, mâine degustăm 100 de vinuri şi poimâine ne întoarcem”, spuneţi pas şi părăsiţi incinta în pas alergător. Ca să nu vi se taseze coloana şi să vă piară cheful de viaţă pentru cel puţin o săptămână. Cum mi s-a întâmplat mie…

Visconti 43, un portofoliu de cinci stele

Sigur, pe undeva a meritat efortul. Că nu ai oricând ocazia să te întâlneşti cu portofoliul Visconti 43, o divizie mai de lux a celebrului Gruppo Meregalli, distribuitor italian cu o istorie de 160 de ani, care, de ceva vreme, a intrat şi pe piaţa românească. Ca să nu mai pierdem timpul o să vă spun că luni, 17 septembrie, de la ora 10.30 până aproape de ora 18 am făcut trasee prin sala de la Officine del Volo, care a găzduit Salonul 100 Vini – Visconti 43. Acolo unde expuneau diferite sticle 24 de producători de vin şi patru producători de distilate. Sigur, erau mai mult de 100 de vinuri, iar de degustat, eu m-am oprit la numărul 40. După care am băut…

Printre expozanţi se numărau trei case din Champagne, una din Franciacorta şi alţi câţiva italieni cu măcar un spumant în portofoliu. Eu am ales casa Colin, abia intrată în portofoliul Meregalli. Nu e o casă nouă, datează din 1829, fiind la a şaptea generaţie de viticultori. Ba chiar a opta, dacă ne gândim că vinul curiozitate al casei, un Champagne fără bule, Chardonnay 100%, fermentat şi maturat în lemn timp de 12 luni, este produs de pe o parcelă de sub un hectar, Clos de la Fosse le Loup, păstorită de bîiatul actualilor proprietari. Situat aproape de Vertus, în zona de sud a Cote de Blancs, producătorul mizează mult pe Chardonnay, dar mai are şi câteva rânduri cu Pinot Noir şi Pinot Meunier. Iar produsele sunt proaspete, vesele, mai apropiate de stilul nou, însă cu exprimări curate şi elegante. Mi-au plăcut multe, dar impresionat am fost de Grand Cru Millesime 2010 Brut Blanc de Blancs, un spumant al cărui vin de bază n-a trecut prin fermentaţia malolactică!!!! Şi de raritate, vinul liniştit de care am pomenit mai sus, din recolta 2016.

Am trecut apoi pe la La Lomellina, un producător care are un singur soi pe cele 22 de hectare pe care le deţine în Piemont: Cortese. Da, aţi ghicit, e vorba depre Gavi. Dar nu e acel Gavi lejer, crocant, cu tente pronunţat florale şi ceva tuşe de citrice. Raggio, singura etichetă a producătorului, este un Gavi dens, onctuos de-a dreptul, cu o aciditate plăcută şi cu o explozie de fructe albe şi galbene. Pentru că, spre deosebire de ceilalţi, cei de la La Lomellina culeg târziu şi au o selecţie extrem de riguroasă. Plus că fac şi ceva maceraţie, spre două zile… Le Domaine D’Henri face vinuri în Chablis. Că n-am găsit altă rimă. Petit Chablis-ul Les Allees du Vignoble 2017 nu m-a dat pe spate, cum nici Chablis Saint Pierre nu a făcut-o. În schimb Chablis 1er Cru Fourchaume Vieilles Vignes 2014 e un vin frumos, demn reprezentant al zonei. Nu ştiu preţul, recunosc, mi-a fost frică să întreb… Mai jos, adică în Cote D’Or, există Domaine de Bellene, care a prezentat patru vinuri, un alb din Santenay, un alb şi un roşu  Savigny-les-Beaune Villages şi un Nuit-Saint-Georges Premier Cru „Aux Chaignots”. Miza pe Pinot, cu un plus acum pe Savigny (2016), care provine din vii de 64 de ani. Dar Georgică vine tare din urmă, că la el tinereţea (tot 2016) e uşor agresivă.

M-am mai distrat apoi cu Vermentino Ben 2017 de la Nittardi, poate cel mai frumos Vermentino di Toscana pe care l-am întâlnit până acum, apoi am vrut să văd cum îmi stă cu o blană, aşa că am parcat în faţa la Masseria Frattasi, pentru Nymphis Sacrae Coda di Volpe 2017. Şi dacă tot am fost acolo, am zis să văd şi un Greco di Tufo – Greco del Principe 2017, dar ultimul era cam tinerel, mai avea nevoie de sticlă ca să ia bacu-ul. În schimb Coada Vulpii avea personalitate, aciditate, mineralitate, ce mai, un vin plăcut şi băubil. Mă gândeam să plec, să mai rămân puţin pe albe, dar pentru că Masseria e din Campania şi eu am o slăbiciune pentru regiune, am cedat dorinţei de a amuşina şi ceva Aglianico şi am rămas pe poziţii pentru Caudium 2016, un vin proaspăt, zglobiu, cu un condiment fin care aducea un plus de eleganţă şi mai mult decât rezonabil ca preţ, apoi am încercat piesele de rezistenţă, Aglianico del Taburno Iovi Tanant 2015 şi Aglianico Beneventano Kapnios 2013, ultimul, un vin făcut în stil Amarone. O direcţie pe care o urmează tot mai mulţi producători din Campania, Aglianico fiind un soi care se simte foarte bine după appassimento. Mult mai pline, mai corpolente şi mai gemoase decât Caudium, dar încă mult prea tinere. Şi cam scumpe… Şi dacă am făcut pasul hotărâtor spre roşii, m-am oprit la vecinul din Toscana, Castello Romitorio, unde m-am delectat cu un Rosso di Montalcino 2016 corect, dar încă agresiv, cu un Chianti Colli Senesi, cu Brunello di Montalcino 2013, uşor mai agresiv, nu atât de suav şi elegant ca fratele din 2012, dar şi cu Il Toro 2015, un blend de Cabernet Sauvignon, Petit Verdot şi Syrah care mai are nevoie de câţiva anişori ca să ofere tot ce poate. Că poate…

Lupoaică tânără, Barolo

Iar de la Brunello încotro să te duci, dacă nu la Barolo. Aşa că m-am instalat în faţa Giuliei Negri – Serradenari -, o demnă reprezentantă a „lupilor tineri” din Piemonte, care m-a luat tare, în sensul că m-a întors la albe. Cu un Chardonnay Langhe 2014, ţinut 18 luni în baric de Bourgogne, suprinzător de proaspăt, cu o exprimare mai de climă rece, deşi vira uşor şi spre fructe exotice. Apoi am trecut la lucruri cu adevărat serioase. Pinot Nero Langhe 2014, cam verde şi cam picant, explicabil, dacă ţinem cont că a fost un an de coşmar, apoi am încercat Barbera D’Alba, care, deşi are 14,5% vol.alc, are un echilibru surprinzător şi un condiment savuros, am stat puţin cu Nebbiolo Langhe 2015, care nu m-a mai impreionat chiar atât de tare şi am intrat în zona vinurilor de + 30 euro preţ ex works. Primul, Langhe Rosso Renoir 2011, Pinot Nero şi Nebiollo, cu un nas superb, dar uşor prea subţire în structură. Al doilea, Barolo La Vetta 2013, provenit de pe o parcelă cu sol argilos, cu intruziuni de calcar. Elegant şi, surprinzător, deja foarte uşor de băut, deşi mai rezistă măcar 10 ani. Barolo La Tartufaia 2012 – parcelă cu sol nisipos, cu ceva lut şi calcar – mi-a plăcut şi mai mult, fiind o mezalianţă reuşită între stilul tradiţional şi cel modern. Adică a luat ce e bun de la ambele. Şi am încheiat en fanfare cu Barolo MeGa Serradenari 2012, sticlă magnum. Un vin pe care îl recomand călduros. De o fineţe deosebită, echilibrat, dar totodată puternic şi cu un potenţial de învechire de măcar 25 de ani. Că are şi alcool, şi aciditate şi extract suficient.

Vrăjitorul din Montefalcione

Credeaţi că am terminat??? Nici vorbă. La final, m-am îndreptat spre cel pe care doream de mult să îl cunosc. Raffaele Pagano, cel care deţine una dintre cele mai căutate şi lăudate crame din Camapania, Joaquin. O cramă care are în proprietate 5 hectare şi care, în anii glorioşi, produce undeva spre 18.000 de sticle de vin. Stop joc! Aaa, am uitat să vă spun, din cele 5 hectare, aproape unul este deţinut în Insula Capri. O vie în regim coplantaţie, în care cresc împreună Greco, Falanghina, Biancolella şi Ciunchesa. Struguri care se culeg împreună şi se vinifică împreună, dând naştere unui vin numit Joaquin Dall’Isola, proaspăt, vioi, cu arome floral-fructate pigmentate cu note tonic-minerale. O mineralitate de tip calcaros. Am aflat şi de ce. Pentru că, spre deosebire de Ischia, care este o insulă creată de una dintre numeroasele erupţii ale Vezuviului, Capri este o insulă care, în urmă cu milioane de ani, s-a rupt din Coasta Amalfitană. Altă structură de sol, cu alte cuvinte. Dar nu acesta e vinul care l-a făcut mare pe Raffaele. Proprietarul şi creatorul vinurilor Joaquin este considerat vrăjitorul soiului Fiano. Şi simţi magia şi în Fiano di Avellino Vino della Stella 2016, dar mai ales în Fiano JQN 203 Piante a Lapio, un Orange Wine căruia, după prima degustare, am fost tentat să-i acord 96 de puncte. După a două, mai multe… Abia aştept să-l revăd la Wine & Street Food Festival, pe 12-14 octombrie. Că vinul va fi acolo. Şi s-ar putea să fie prezentat, pe 12 octombrie, chiar de Raffaele, care ar vrea să ajungă şi el la Palatul Parlamentului. Iar dacă va ajunge, vom mai avea parte de o surpriză. Ună, însă, extrem de exclusivistă. Adică o cină cu preparate asortate celor cinci vinuri pe care Joaquin le are acum pe piaţă. Cele trei despre care am vorbit, plus cele două exprimări de Aglianico, I Viaggiatori 2016 şi Taurasi Riserva de la Societa 2010, două poezii în stare lichidă pe care vă invit să le descoperiţi singuri.