Da, am fost niţel surprins să constat că, anul acesta, Campionul Podgoriei Cotnari a fost un vin al combinatului, adică SC Cotnari SA. Mai precis o Grasă de Cotnari demisec. Nu că nu m-aş bucura de ea dacă mi-ar ajunge prin pahar, că, dacă ţin bine minte, am dus-o în vreo 84 de puncte. Dar au fost alte probe mult mai bune. Şi de la Cotnari SA, dar şi de la Casa de Vinuri. Părerea mea. Aş nota aici o Frâncuşă, două Feteşti albe în sec, două probe de Chateau Cotnari – sincer, cred c-o să fac o comandă en-primeur -, la fel, două de Blanc. Ca să nu mai vorbesc de o Grasă de la CVC şi chiar şi o probă de Busuioacă, deşi, din păcate, 2018 nu a prea fost anul soiurilor aromate. Pentru că a fost un an greu…

Da, greu. Şi nu numai în vie. Modernizarea la standarde de OZN a Cramei Axinte a scos din visteria Cotnariului milioane de euro. Acu’, ştiu că preţul întregii lucrări de recuperare, modernizare şi dotare s-a apropiat de 20 de milioane, dar nu ştiu cât din această sumă a reprezentat-o contribuţia efectivă a societăţii. Şi nici nu mă interesează prea mult. Mai interesant din punctul meu de vedere este că la Cotnari continuă procesul de creştere a calităţii. Şi că oferta este, şi ea, pe trend ascendent. Avem acum şi spumante realizate prin metoda Charmat, ba chiar am încercat un petiant (petillant, pour les connaisseurs) deloc rău pentru nivelul său de preţ. Sigur, avea o etichetă cu care nu ai vrea să te întâlneşti prin pădure, cu atât mai puţin pe raft, dar la 20 de lei (cam atât mi-a ieşi mie preţul final prin retail, fără discounturi şi alte promoţii) nu poţi să le ai pe toate.

Da –remarcaţi vă rog cât de pozitiv sunt, mi s-a reproşat recent că sunt cârcotaş, că pun răul în faţă, că nu văd decât greşeli, incompetenţă şi bube, mucegaiuri şi noroi, deci, pe cale de consecinţă a vinovăţiei asumate, toate paragrafele mele încep cu „Da”  -, deci, Da, la Cotnari începe să se vorbească deja despre noul proiect. Nu despre cel al companiei de distribuţie/vânzări, ci despre cel oenoturistic, pentru că e timpul, pentru că precedentul proiect – cel al Cramei Axinte, despre care am vorbit – e aproape finalizat şi doar Cotnariul abia s-a obişnuit cu proiectele-mastodont.  Cum ar fi ca în vreo doi-trei ani să vedem că destul de ponositul Conac Vlădoianu s-a transformat într-un veritabil Castel Vlădoianu, adică un hotel de patru sau chiar cinci stele, iar toate acareturile au devenit un centru spa cum n-a văzut încă România? N-am nicio confirmare oficială, dar am eu senzaţia că ni se pregăteşte ceva. Pentru că, dacă nu v-aţi dat seama, Cotnariul poate.