Cu riscul de a plictisi, voi scrie mai mult despre experienţa trăită ca jurat, excursionist şi burete avid de informaţii la cea de-a 10-a ediţie a Concours Mondial du Sauvignon. Pentru că am ce. Bine, n-ai cum să ajungi la un asemenea eveniment şi să nu te întorci ca o bază de date, pentru că un concurs nu înseamnă doar vinuri. O competiţie de asemenea nivel înseamnă oameni cu care te regăseşti, oameni pe care îi întâlneşti prima oară în viaţă, dar ştii că îi vei mai vedea, locuri frumoase, pline de istorie, obiceiuri, artă, gastronomie… Enumerarea ar putea continua, dar cred că nu e cazul să scriu chiar atât de mult.

Am ajuns joi seară la Hotelul Astoria din Udine. Puţin după ce se încheiase seminarul în care somităţi ale viticulturii şi vinificaţiei din Friuli Venezia-Giulia au prezentat cam cum stă treaba cu „lanţul de aprovizionare al viei şi vinului” în regiune. N-am regretat prea mult absenţa, pentru că am prins partea interesantă, şi anume degustarea a peste 70 de probe de Sauvignon Blanc provenind din toate colţurile lumii. Nu şi din România, dar asta nu mă mai surprinde, ştie toată lumea că noi nu suntem la colţ, ci suntem buricul vinului mondial…Mă rog. Aşa că, împreună cu prietenul Vali Ceafalău, m-am „plimbat” prin Valea Loarei, prin Bordeaux, prin Rueda, prin Collio, prin Chile şi Noua Zeelandă, prin Africa de Sud şi Australia, în fine, am cam dat kilometrajul peste cap. Şi ca să nu spuneţi că sunt rau, deşi sunt, o să vă vând câteva ponturi: Touraine Chenonceaux, Pouilly Fume Auguste, Marlborough Misty Cove, Marlborough ToiToi Reserve şi Rueda Melior de Matarromera sunt vinuri pe care ar fi bine să nu le rataţi, chiar dacă toate sunt din 2017. Despre Grappa, Amaro sau Sorbetto al Sauvignon Blanc nu vă mai spun, că deja vă simt uşor nervoşi…

Vineri, prima sesiune de degustare. 33 de vinuri, împărţite în trei serii. Prima, blenduri din Bordeaux, mai precis Entre-deux-Mers. Adică majoritar Sauvignon blanc, dar şi ceva Semillon, Sauvignon Gris, Ugni Blanc (zis şi Trebbiano pe la noi), Colombard sau Muscadelle, mă rog, ce-avea omul prin curte. V-aş spune ce mi-a plăcut, dar, până la anunţarea rezultatelor oficiale, n-am voie. Promit, însă, ca săptămâna viitoare, după ce se vor fi anunţat câştigătorii în cadrul galei de la Prowein, să vin cu mai multe amănunte. A urmat o serie scurtă de Sauvignon blanc de prin Turcia, Albania, Grecia şi Portugalia. Cu o surpriză frumoasă. Pentru ca, în final, să ne ducem în zona de Sauvignon a Austriei, adică în Steiermark şi Sudsteiermark, de unde ne-au venit 12 baricate. Unele, mai mult, altele, atât cât trebuie, cert e că vor fi ceva medalii pe-acolo. Asta, aşa, ca să nu mai vorbim doar de Gruner Veltliner… Apoi o bere, de-a locului, pentru echilibrarea ph-ului. Bună!

Mozaicul pietrelor şi mozaicul soiurilor

După masa de prânz, sus în autocar. Am început seria de vizite cu Şcoala de Mozaic din Spilimbergo, unica de acest tip din lume. O şcoală privată, înfiinţată în 1922, în care sunt admişi numai tineri care au absolvit o facultate. O şcoală în care, iniţial, înveţi să faci minuni numai cu un ciocan special şi cu piatra culeasă din multele albii de râu din zona Friuli, pentru ca apoi să evoluezi şi spre alte tehnici şi materii prime. Cursurile ţin trei ani, studenţii admişi plătesc doar o taxa de înscriere, pentru că restul costurilor sunt asigurate din sponsorizări, iar, la final, te poţi mândri în faţa părinţilor că ai şi tu o meserie. Dar ce meserie… Am căscat gura preţ de vreo oră şi jumătate acolo, am văzut ce importante sunt unghiurile de lumină, am realizat că n-aş fi capabil să fac aşa ceva nici bătut, drept urmare respectul meu faţă de aceşti artişti a căpătat proporţii nebănuite.

Cu gura încă deschisă, am plecat spre Rauscedo, unde fiinţează Vivai Cooperativi, cel mai mare furnizor de material săditor pentru viticultură din lume. Cel puţin aşa a fost prezentat. Acum, dacă ne gândim că firma poate produce peste 80 de milioane de plante anual, parcă au dreptate. Acolo, altă nebunie. Încrucişări, selecţii de clone, şcoală de vie, dar şi micro-vinificaţie, că doar nu stau degeabă cu o plantă 10 ani, ca să-i urmărească toată evoluţia. Mai fac şi ceva vin din strugurii obţinuţi, tocmai pentru a vedea dacă mai e loc de îmbunătăţiri. Deci să nu vă mire pozele cu sticlele şi damigenele de Fetească Albă, Fetească Neagră, Burgund Mare şamd.

Nici cele cu tinerele plante de Victoria care aşteptau să fie ceruite şi apoi expediate peste tot în lume. Dar cel mai interesant a fost momentul degustării. Am gustat cinci vinuri din diferite clone de Sauvignon Blanc. Unele, realizate în centrul de cercetare al cooperativei, mult mai rezistente la boli precum făinearea sau putregaiul negru. Am încercat Sauvignon Rytos, Sauvignon Kretos, Sauvignon Nepis, UD 30-080, dar şi Sauvignon R3, poate cea mai plantată clonă de Sauvignon în acest moment. Acum, nu ştiu ce să zic, frumoase şi rezistentele, dar parcă tot R3 a produs cea mai mare bucurie. Bine, eu sunt doar un consumator, cu siguranţă că un producător care economiseşte două sau trei tratamente va judeca altfel. Şi, în plus, încă nu ştim cum vor evolua noile clone în ani… Abia pe la 19.30 am închiat vizita şi am urcat din nou în autocar, pentru a merge la Il Favri, Antica Osteria dal 1865, un loc prietenos, în care se promovează la greu produsele locale. Produse de care ne-am bucurat până la miezul nopţii.

Sâmbătă, 9 martie… Parcă e ceva cu 44 de pahare, nu? Ei bine, v-am bătut. 36 am avut numai în concurs. La prânz au mai fost vreo două-trei, prin vizite, încă vreo patru, iar la cină, nu mai spun. Şi nu pun berea şi grappa la socoteală, că era vorba de pahare, nu de halbe sau de păhărele. Greu…,dar meritat ! Că am avut vinuri numai unul şi unu, şi acasă, şi în deplasare. Am deschis cu Bordeaux Semi-Blend… dar mai rafinate decât cele din prima zi. Multe Bordeaux Blanc, dar şi un Graves pe-acolo. A fost de bine. Bine şi pe turnantă, unde am avut o întâlnire cu Slovacia, şi apoteotic pe ultima linie dreaptă, pe care am străbătut-o en-fanfare, cu Sancerre. Unde…, dar nu pot încă să vă zic, cum spuneam mai sus, decât săptămâna viitoare. Şi gata concursul, dar nu şi documentarea, pentru că, după masa de prânz, am plecat iar în pribegie.

Prima vizită, Balsameria Midolini. Se mândreşte că e cea mai mare din lume. Cu numărul de butoaie din dotare – peste 2300 – poate că este. Dar n-are o tradiţie precum cele din Modena. Abia a împlinit 50 de ani de existenţă. Poate şi de aceea, în prospectul de prezentare la Asperum – n-au voie să folosească termenul de aceto balsamico – cel de 50 de ani este trecut cu „issuing soon”. Învechirea se realizează în şapte tipuri de lemn – stejar, castan, cireş, salcam, ienupăr, dud şi frasin. Dar produsele sunt de calitate şi acoperă orice dorinţă. Sunt opt etichete de Asperum, majoritatea reprezentând mixuri de must copt şi oţet, cu diferite perioade de învechire. Am făcut o scurtă degustare, apoi din nou pe drum, către Cividale del Friuli, un orăşel intrat în patrimoniul UNESCO, de o frumuseţe izbitoare. Cred că de acolo se trage expresia „te faci frate cu dracul până treci puntea”, pentru că, pentru a intra în oraşul vechi, trebuie să treci peste Podul Diavolului, o construcţie care datează din secolul XV. Aflat la nici trei kilometri de graniţa cu Slovenia, oraşul are o istorie multimilenară, care începe de pe vremea triburilor celtice. Dar, pentru că nu sunt blog de turism, o să mă apresc aici şi o să trec la următoarea vizită.

Russiz Superiore – curat superior

Era trecut de ora 18.30 când am ajuns în Capriva del Friuli, o mică localitate de graniţă. Acolo unde se întinde domeniul de 100 de hectare Russiz Superiore, deţinut în prezent de Roberto Felluga. Fiul lui Marco Felugga, cel care, alături de fratele său, Livio, este considerat pair al Denumirii de Origine Controlată Collio. Despre acest subiect, adică despre familia Felluga, chiar se pot scrie romane. Despre începutul din Istria, despre scindarea din 1956, dar în primul rând, despre vinuri. Eu vă spun doar despre cele al ramurii tinere, pentru că Marco era fratele mai mic al lui Livio. Există şi un domeniu Marco Felluga, complet diferit de Russiz Superiore, dar nu vorbim acum despre el. Deşi are vinuri foarte frumoase…

Cum spuneam, domeniul Russiz Superiore are o suprafaţă de 100 de hectare. Dar numai 50 sunt plantate cu viţă de vie. Pe cele mai bune parcele. De altfel, solul domeniului are câteva particularităţi pe care greu le mai găseşti prin alte părţi. Pentru că, printre marne şi nisipuri, există o zonă de corali fosilizaţi, zonă care găzduieşte plantaţia din care se realizează Collio Sauvignon Blanc Reserva. Ce-i aşa special cu acest vin, veţi întreba. Ei bine, este. Pentru că am băut acolo un vin din recolta 2013 şi pot să recunosc că mi-a rămas gândul la el. Dens, rotund, cu o tipicitate remarcabilă şi, mai presus de toate, extrem de viu. Sigur, parcela de provenienţă şi culesul (5% dintre strugurii folosiţi la acest vin sunt lăsaţi la supramaturare) au o mare importanţă, dar şi vinificarea are rolul ei. Efectuată sub directa supraveghere a lui Alessandro Sandrin, aceasta presupune o proporţie de 30% din must fermentat în buţi mari de lemn, trei ani de maturare pe drojdii fine şi încă un an de învechire la sticlă. Acum parcă înţelegem de ce ne bucurăm de vinul din 2013 abia în 2019. Şi, parol, ne vom mai bucura de el câţiva ani, dacă ne grăbim să punem mâna pe el. Eu, unul, voi încerca să fac asta.

Ziua, de fapt seara, a continuat într-un alt loc care musteşte de istorie, Castello di Spessa, ale cărui prime ziduri datează, cu acte, de pe la 1200. Sunt însă voci care susţin că acolo exista o construcţie încă de pe vremea romanilor. Un castel care l-a avut printre oaspeţi şi pe Giacomo Casanova, în cinstea căruia este creat un brandy, Casanova XO, chiar în crama castelului. Pentru că, pe lângă turism şi sport Golf, mai precis) domeniul are şi propriile plantaţii cu viţă-de-vie, din care produce vin şi distilate. Despre cina festivă nu vă mai povestesc, pentru că aţi constata că am ajuns la cel puţin 66 de pahare, echivalentul a „cincinalul în trei ani şi jumătate”…

Sper că nu v-am plictisit prea tare. Şi nici nu v-am adus în starea în care să înfigeţi ace în păpuşele făcute după chipul şi asemănarea mea. N-am făcut decât să vă povestesc despre o experienţă trăită în Friuli Venezia Giulia, care e doar o regiune a Italiei, nici mai frumoasă, nici mai deşteaptă decât multe dintre zonele României. Doar că e ceva mai bine organizată. Mai vreau!