Autor: Cosmin UDREA

Născut în Ştefan cel Mare, la doi paşi de stadionul Dinamo, e uşor de presupus că sunt câine roşu de mic. Dar de-ăla rău!!! Am crescut pe stadion cu Ion Marin, Ţălnar, Andone, mai apoi cu Mateuţ şi Răducioiu. Am fugit de la şcoală ca să văd live meciul cu Sampdoria, pe vremea când la televizor era fotbal cu linguriţa. Am urlat de bucurie când Milan a demolat-o pe Steaua în finala Cupei Campionilor în 89. Mai apoi am plâns în tribune la semifinala Cupei Cupelor din 90 cu Anderlecht, când mi-am dat seama că nici măcar Lucescu nu poate egală succesele Stelei. M-am “înrolat” în galerie, am început să plec în deplasări, am fost acolo când peluza din Ghencea mai avea un pic şi se făcea scrum. Şi pentru o scurtă perioadă de timp l-am idolatrizat pe Macarone, erou pentru o parte de romani, dar nu şi pentru oraşul lui adoptive, Middlesbrough. Da, recunosc, aşa suntem noi dinamoviştii, frustraţi şi invidioşi pe succesele rivalei.

De ceva timp încoace pentru noi tot ce contează sunt meciurile cu Steaua, mă rog, în zilele noastre FCSB. Şi încerc să văd aceste meciuri de cele mai multe ori cu prieteni din tabăra adversă la un pahar de vin… E “challenging”, e dinamic, e distractiv. Cum de prieteni stelişti nu duc lipsă, iar de vin nici atât, a fost simplu de organizat, pe repede înainte, un mic “diri-diri” de Gigondas pentru meciul care trebuia să însemne evitarea falimentul clubului meu iubit.

La încălzire, ca să acompanieze coregrafia 3D a peluzei dinamoviste, a intrat pe gazon majoreta MUSE STARS, spumant metoda clasică de la Recaş, din chardonnay 100%. Pare la limita superioară a Brut ului, dar credem ce scrie pe sticlă şi nu cercetăm. Perlajul e regulamentar, olfactiv dacă te concentrezi adânc simţi ceva note de autoliza, iar gustativ e cremos şi citric-revigorant în acelaşi timp. E clar, îşi face treaba, ne introduce în atmosferă şi, gândindu-mă că e produs de Recaş, mă aştept să fie blând şi la capitolul preţ.

Când echipele intră pe teren, deschidem şi noi combatanţii: Famille Perrin “La Gille” Gigondas 2013 şi Château de Saint Cosme Gigondas 2015. Până să apucăm să turnăm în pahar glonţul îmi trece pe la ureche, dar fcsb-istul Enache e cu mine în seara asta şi ratează din doi metri. Prima impresie este că în ambele pahare avem două vinuri prinse în lanţuri, dar decidem să nu aerisim nimic şi să mergem mai departe fără ajutorul decantorului. Concentrarea mea profundă pentru a identifica totuşi ceva în vreunul dintre pahare le dă aripi câinilor mei şi, profitând de greşelile de începător ale rivalilor, se face 2-0 pe neaşteptate. Aaa.. clar, BLAT, Dinamo trebuie salvată etc. La 2-0 sunt relaxat şi pare că şi vinurile noastre încep să se exprime.

La Gille e un asamblaj de Grenache şi Syrah culeşi de pe o parcelă cu sol nisipos, vinificat în vase de lemn şi tancuri de inox şi măturat în foudre şi baricuri. Începe cu puternice note mineral-florale, fructul e mult în spate cu izuri de cireşe şi căpşuni. Corpolent, cu taninuri arţăgoase, alcool sus, aciditate medie şi un post gust decent. Sigur poate mai mult, trebuie răbdare.

De la Saint Cosme am aşteptări mari, doar e locul 5 în top 100 Wine Spectator pe 2017! Pe lângă Grenache şi Syrah aici avem şi Mourvedre şi un strop de Cinsault (aşa zice producătorul, îl credem pe cuvânt). Maturat 12 luni în baricuri noi şi vechi. E încă reţinut, însă cu mult mai mult fruct acoperit de fum de grătar, corp plin, cărnos, taninuri ceva mai prietenoase şi un plus de aciditate ce-i oferă supleţe. Postgustul e intens şi duce în zona de ciocolată şi fructe confiate.

Nu-i rău, încep să mă simt din ce în ce mai bine, jocul curge cum trebuie, dar mega antrenorul nostru simte nevoie de schimbări… vrea să-i facă pilaf pe fcsb-isti şi aruncă armele secrete în atac. Ies la un Toscanello pe balcon şi când mă întorc e deja 2-1. Sunt totuşi liniştit, mai sunt câteva minute doar, am mai trecut prin asta, ne mobilizăm în situaţii limită. Nu şi un băiat pe nume Hanca, care simte nevoia să se dea la o parte şi uite aşa se face 2-2. Falimentul bate la poarta în Ştefan cel Mare. Prelungiri? Din păcate nu, doar Gigondas-urile noastre intra în prelungiri. Şi se joacă pe contre. La Gille încearcă mai mult, dar fără transferuri de valoare e geu. E mai bătrân cu doi ani şi, oricât mi-aş dori fructul, nu livrează mai mult, taninurile rămân agresive, aciditatea nu urca destul în atac, iar postgustul, deşi creşte pe final în note de prune afumate, ratează exasperant. Pe când Saint Cosme este dezlănţuit. Fructul croşetează o ţesătură de pase la mijlocul terenului cu ciocolată, e musculos şi se aruncă în atac peste adversar. Pe măsură ce timpul trece devine dezinvolt, aciditatea îşi face de cap pe benzi, iar postgustul persistent, fructat – condimentat, înscrie nestingherit. Şi-a dorit mai mult victoria şi a obţinut-o în mod meritat pe final. Mai contează că ulterior cu noi s-au distrat şi giurgiuvenii lui Niculae şi oltenii, iar acum luptăm pentru evitarea retrogradării?