Ziua 7 – Brânză şi poveşti cu zâne

E prima zi din această săptămână când pot să dorm mai mult. Dar n-o fac, că e soare afară, iar micul dejun se serveşte la ultimul etaj al Hotelului Art-Deco Elite, de unde ai oraşul la picioare. Bine, oraşul nou, cel vechi e la 15 minute de mers pe jos. Văd vechiul sediu Rolex, văd că au şi Prosecco la micul-dejun… Şi mai văd în program că azi urmează să mă întâlnesc cu zâna. Zâna verde, că aşa i se spune Absint-ului. Da, mergeme în Val de Travers, locul de naştere al atât de celebrei băuturi, iubită şi hulită totodată, interzisă pentru aproape un secol şi repusă în drepturi după ce s-a dovedit că acea concentraţie de thujone, substanţă psihoactivă, care ar fi fost conţinută de absinthe, a fost o exagerare…

Ajungem în Motiers, acolo unde se află Maison de l’Absinthe. Pe dinafară, nimic spectaculos. Dar înăuntru-i leopardul. Sală de primire cu un bar în care tronează peste 50 de etichete de Absint. În spate, o sală în care facem curs de bucătărie aplicată şi, în echipe de doi, realizăm „Desertul interzis” sau „Souffle glace de la Fee”. Adică un gen de sorbet pe bază de ouă, zahăr, smântână şi absint. Sunt în echipă cu Anne-Wies şi ne descurcăm de minune. Punem realizarea la congelator şi plecăm să vizităm muzeul. Mai întâi în exterior, unde sunt mici plantaţii cu Absint Mare (Artemisia Absinthium – în fond pelinul nostru cel de toate verile), Absint mic (Artemisia Pontica), Melissa Officinalis, adicătelea Roiniţă, Isop, Mentă, mă rog, tot ce trebuie că să obţii un absint ca la carte. Sigur, în macerat intră mai multe plante, uneori şi fructe, dar n-are rost să vorbim acum de procesul de fabricaţie. Mergem apoi în muzeul propriu-zis, unde sunt fascinat de campania care s-a dus împotriva Absintului la începutul secolului trecut. S-a marşat pe ideea că efectele thujone-ului sunt devastatatoare, însă, de fapt, vinul, berea şi celelalte distilate de pe faţa pământului erau speriate de creşterea consumului de absint, mai ales în Franţa, Elveţia, Belgia şi Olanda, dar şi în Imperiul Autro-Ungar. Şi-au unit forţele şi au scos Absintul în afara legii. Nu acelaşi lucru s-a petrecut în Marea Britanie, din simplul motiv că, mai conservatori fiind, britanicii nu deveniseră mari consumatori de absint. Deci acolo n-a fost considerat o ameninţare. În fine, poveşti cu zâne. Preponderent verzi. Cert este că, acum, Absintul este din nou legal, deja sunt produse peste 200 de etichete în toată lumea, însă mai are mult până să redevină ceea ce a fost odată…

Cea mai frumoasă parte a fost, evident, degustarea. Am încercat vreo cinci tipuri, şi mai tari -75 % alc.vol.- dar şi mai amabile, de numai 47 %. Sigur, cel de 75 de grade se consumă diluat cu apă extrem de rece, care curge, picătură cu picătură, peste un cub de zahăr. Fiţe, taică, fiţe…

Plecăm, pentru prânz, la Minele de Asfalt. Aşa se cheamă bistro-ul, Cafe de Mines d’asphalte. Bine, se cheamă aşa pentru că e exact lângă intrarea in minele de bitum. Aproape de Couvet, locul de naştere al Absint-ului. Bitumul extras din această mină, devenită acum muzeu, a contribuit la asfaltarea străzilor din Paris şi din alte capitale ale lumii… Acolo am încercat reţeta locală, Jambon copt în asfalt. Daaa, aţi citit corect. Jambon copt in asfalt. Adică se ia una bucată jambon, se scufundă într-un ceaun mare plin cu bitum şi se coace vreme de vreo patru ore la o temperatură de 180 de grade. Celsius. Se serveşte călduţ, cu garnitură. Şi e bun! Şi merge cu berea locală, şi ea foarte bună! Apropo, anual se prepară peste 5 tone de jambon numai în locaţia respectivă!!! Dacă vă grăbiţi, mai prindeţi …

Din nou la drum. Ne întoarcem în Motiers, să vizităm unul dintre marii producători de spumante ai Elveţiei, Mauler. În 1829 aici a fost realizat primul spumant. Tot de un călugăr benedictin, precum Dom Perignon. Crama se află într-o fostă mânăstire ce datează din secolul V. Şi care a fost restaurată în anul 909, când abaţia a intrat sub protecţia Ducelui de Burgundia. La început, Mauler producea 15.500 de sticle anual. Acum, producţia sare de două milioane de sticle. Îmi place Mauler Brut 2011. Onctuos, echilibrat, acidulaţie fină, elegantă. Nu-mi place că nu suntem lăsaţi să fotografiem beciurile veci de peste 1100 de ani. Dar promit să ne trimită poze. Wow!

Şi iar în microbuz. Mergem spre graniţă, la Fromagerie des Franches Montagnes, în Le Noirmont. Unde se produce „Tete de Moine”, o brânză cu o vechime mai mare decât Confederaţia Helvetică. Dar nu numai acest tip de brânză se produce acolo. Găsim şi La Gruyere, şi Noirmont, şi Franches Montagnes, şi Roc-Montes. E o investiţie nou-nouţă, unde peste 20 de crescători de vaci trimit laptele pentru procesare. Abia mai stau în picioare, aşa că mă aşez să văd filmuleţul de prezentare. Gustăm şi produsele, cumpărăm ce ne-a plăcut şi plecăm la cina de final. Care este programată în restaurantul unul club de golf, Le Bois, pre numele său. Suntem la capătul puterilor. Eu îmi iau la revedere de la colegi şi de la Mirjam, ghidul cu o răbdare de fier. Unii mai au program şi mâine, vizitează o ciocolaterie, dar eu trebuie să plec dimineaţă devreme, că am avionul pe la prânz. Aşa că nu-mi rămâne decât să mă mai bucur o dată de confortul unui tren elveţian. Şi de reîntâlnirea cu Cătălin Păduraru, care apare şi el după excursia din Valois. La revedere, Elveţia!